An de an, pe 24 februarie, bunicii noştri sărbătoreau Dragobetele, una din cele mai frumoase sărbători populare dedicate iubirii. Preluat de la vechii daci ca peţitor şi naş al animalelor, românii l-au transfigurat pe Dragobete ca protector al iubirii. Tradiţia spune că era fiu al babei Dochia şi în această zi se anunţa venirea primăverii. Ursul iese din bîrlog, păsările îşi caută cuiburi şi se împerechează, iar oamenii trebuie să participe la această bucurie a naturii prin iubire. Bătrînii spun că în această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi zicala: „Dragobetele, sărută fetele“ şi cei care se întîlneau şi se plăceau în această zi rămîneau toată viaţa împreună. Se mai perpetuează la români şi alte credinţe populare legate de această zi. Se spune că cine participă la această sărbătoare va fi ferit de boli, mai ales de febră, şi că Dragobetele ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întîlneau în faţa bisericii şi plecau să caute, prin păduri şi lunci, flori de primăvară. La întoarcerea în sat, fetele aleargau, iar cele care erau ajunse din urmă de flăcăi, erau sărutate în văzul lumii.
Pentru oamenii mai în vîrstă, sărbătoarea Dragobetelui e ziua în care trebuie să aibă grijă de toate orătăniile din curte, precum şi de păsările cerului. În această zi nu e voie să se sacrifice animalele, ca să nu se strice rostul împerecherilor.
Tinerele în pragul măritişului şi femeile strîng în această zi rămăşiţe de zăpadă şi apa topită o pun într-un vas, pentru a fi folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi descîntece de dragoste.